Servicii
Terapiile logopedice a tulburărilor neurologice
Logopedia se referă la abordarea limbajului prin prisma reeducării acestuia, la modelarea achiziției limbajului și corectarea tulburărilor survenite în procesul de achiziție.
Terapeutul limbajului are ca obiect de activitate persoanele care, ca urmare a tulburării cu care se confruntă, ajung să aibă dificultăți de integrare socială.
Aceste persoane pot fi atât copii, cât și adulți, iar tulburările pe care aceștia le pot prezenta pot fi atât de nuanță funcțională, înnăscute sau dobândite, cât și cauzate de afecțiuni neuro-degenerative.
Terapia logopedică vizează tratamentul următoarelor boli neurologice.
Afazie
Afazia este o tulburare dobândită de limbaj. Afazia afectează exprimarea sau/și înțelegerea limbajului vorbit sau/și scris.
Factorii etiologici în afazie sunt numeroși, dar toți presupun afecțiuni la nivelul sistemului nervos central.
O cauză semnificativă este accidentul vascular cerebral (AVC, ojoga, gușiță) a cărui factori de risc sunt:
hipertensiunea arterială;
nivelul crescut al colesterolului;
diabetul zaharat;
obezitate;
bolile cardiace (insuficiență cardiacă, modificări ischemice);
anomaliile procesului de coagulare sangvină;
afecțiunile maligne;
fumatul, consumul de alcool;
infecția, inflamația (crește riscurile apariției aterosclerozei);
leziunile de stenoză carotidiană.
Alți factori etiologici pot fi: hemoragiile cerebrale, malformațiile congenitale, traumatismele craniene, bolile degenerative, tumorile cerebrale, factorii infecțioși și toxici.
Persoana afazică poate uneori confruntă cu:
hemiplagii;
hemianopsie – pierderea vederii a unei jumătăți a câmpului vizual al fiecărui ochi;
apraxia – probleme legate de efectuarea conștientă, voluntară a unor acțiuni;
disfagie – dificultăți legate de înghițit;
dificultăți legate de concentrate și focalizarea voluntară a atenției;
probleme legate de memorie;
modificări la nivelul reactivității și al trăirilor emoționale.
Tabloul simptomatologic al afaziei este specific fiecărui pacient în parte.
Disfagia
Disfagia este definit ca dificultate la înghițirea alimentelor și reprezintă o patologie complexă, ce necesită abordare pluridisciplinară din cauza factorilor etiologici ce stau la baza mecanismului patogenetic.
Etiologia disfagiei orofaringiene:
cauze mecanice și obstructive;
afecțiuni neurologice centrale: boala Parkinson, boala Alzheimer, accidentul vascular cerebral, scleroza multiplă, scleroza amiotrofică laterală, paralizia pseudobulbară, tumori cerebrale;
boli neuromusculare;
cauze medicamentoase.
Terapia cu aparatul VitalStim Plus este concepută pentru a ajuta pacienții cu probleme de deglutiție, prin utilizarea stimulării electrice neuromusculare.
Stimularea electrică cu aparatul VitalStim Plus ajută la întărirea musculaturii implicate în procesul de deglutiție pentru reabilitarea pacienților cu disfagie.
Tulburări de voce - Terapia cu aparatul DoctorVox
Tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor referitoare la intensitatea, înălțimea, timbrul și rezonanța sunetului.
Principalele forme ale tulburării de voce sunt:
afonia
disfonia
fonastenia
Afonia este cea mai gravă tulburare de voce. Vocea, în astfel de situații, dacă nu dispare complet, se produce numai în șoaptă, din cauza lipsei de vibrații de șa nivelul corzilor vocale.
Disfonia reprezintă afectarea parțială a vocii.
Fonastenia este o tulburare funcțională a vocii. Ea se caracterizează prin scăderea intensității vocii, pierderea calităților muzicale, tremurul și oboseala rapidă a vocii.
Dizartria
Dizartria este o tulburare de pronunție cauzată de afectarea căilor centrale și a nucleilor nervilor implicați în producerea limbajului.
Aspectul definitor în toate tulburările dizartrice este discrepanța semnificativă dintre cele două componente ale limbajului și vorbirii: componenta receptivă (care nu prezintă niciun fel de afectare) și componenta expresivă (la nivelul căreia pot fi identificate o serie de aspecte deficitare).
Alte tipuri de terapii logopedice
Dislalia
Tulburările de pronunție, tulburările articulatorii se constituie în elementul definitoriu al acestui tip de tulburare a limbajului.
Principalele forme ale tulburării de pronunție sunt:
Distorsiunea – acest tip de tulburare presupune alterarea sunetului în cauză, articularea lui în neconcordanță cu caracteristicile lui articulatorii de clasă sau supraclasă.
Omisiunea – acest tip de tulburare presupune excluderea sunetului în cauză de la nivelul cuvântului.
Substituirea, înlocuirea – acest tip de tulburare presupune utilizarea în locul sunetului de țintă a unui alt sunet.
Rinolalia
Rinolalia este o tulburare de limbaj care poate fi definită prin prisma combinării unei tulburări de pronunție (tulburare la nivelul fonetic - fonologic al limbajului), cu o tulburare de voce (tulburarea de voce presupune nazalizarea excesivă sau lipsa nazalizării).
Cea mai frecventă cauză pentru tulburările rinolalice este despicătura labio-maxilo-palatină. Această tulburare este de factură organică, genetică.
Tulburările de ritm și fluență. Bâlbâiala
În categoria tulburărilor de ritm și fluență se încadrează acele tulburări de limbaj care presupun afectarea componentei suprasegmentale a limbajului, componenta de accent și intonație. Această componentă caracterizează tranșa sonoră compusă din unitățile segmentale – vocale și consoane – și conferă limbajului uman fluiditate, cursivitate, naturalețea.
Forme ale tulburărilor de ritm și fluență:
- Tahilalia – aceasta presupune o viteză crescută de pronunție, ritm alert, fără afectări fonetice sau lexicogramaticale.
- Bradilalia – presupune un ritm și o viteză scăzută de pronunție, voce monotonă, pauză necorespunzătoare în vorbire, prelungirea articulației.
- Aftonghia – limba este spastică, apar secvențe tonice, cu blocaje în articulare, aceste secvențe sunt de regulă de lungă durată, soldate cu imposibilitatea de a vorbi.
- Bâlbâiala – o formă de tulburare de ritm și fluență în care blocajele, spasmele articulatorii și difluențele caracterizează fluența vorbirii.
Dislexia
Dislexia este o tulburare de învățare care are la bază o disfuncție neurologică ce împiedică dezvoltarea capacității de a citi, manifestata prin tulburări la nivelul percepției auditive, optice și a celei kinstezice, ca semne revelatoare.
Simptomele predispoziției spre dislexie pot fi observate încă din perioada preșcolară, la vârsta de 4-6 ani, în vorbire, mișcare, orientare în spațiu, atenție, percepție sau memorie.
În cazul în care părinții sau educatoarea observă prezența simultană a mai multor simptome ale predispoziției spre dislexie este importantă orientarea copilului spre logoped, psiholog, psihiatru, pentru a stabili diagnosticul și planul educational individualizat.
Semnele predispoziției spre dislexie pe care părinții, educatoarele le pot observa în dezvoltarea copilului preșcolar:
întârziere în dezvoltarea limbajului (copilul a început să vorbească mai greu față de copiii de aceeași vârstă cronologică, dislalii polimorfe – afectarea pronunției pe mai multe sunete);
dificultăți în denumirea unor obiecte uzuale, a culorilor, a noțiunilor de detaliu ale schemei corporale (uneori pare să nu-și găsească cuvintele);
dificultăți în procesarea mesajului verbal (pare să nu audă, să nu înțeleagă ceea ce-i spunem, are nevoie de repetiții, de exemplificări);
dificultăți în redarea unor întâmplări, povești cunoscute, în ordinea cronologică (schimbă ordinea întâmplărilor);
în a reda/ memora serii de numere, cuvinte în ordinea dată; dificultăți în redarea șirului numeric 1-10, a zilelor săptămânii, lunilor anului;
dificultăți în planificarea activității, în urmărirea unor instrucțiuni formate din mai mulți pași;
dificultăți de orientare spațio-temporală; lateralitate nedezvoltată;
copilul este nesigur în mișcări, motricitate fină slab dezvoltată;
dificultăți în a copia forme simple date, în a construi după model;
dificultăți în memorarea simbolurilor (își poate scrie numele, dar nu poate denumi literele pe care le folosește);
dificultăți de procesare, discriminare fonologică (dificultăți în diferențierea sunetelor în cuvintele date, copilul nu poate identifica sunetul inițial, median, final într-un cuvânt dat) dificultăți în stabilirea rimelor, în despărțirea în silabe; copilul este ușor distractibil, se plictisește repede, vrea să treacă la o altă activitate, este într-o continuă mișcare, dificultăți în menținerea în sarcina de lucru.
- Dificultățile ce apar în primii ani de școală sunt următoarele: dificultate în a citi cuvintele separat, extrase din fraze; confuzia cuvintelor scurte precum “al, la”; greșeli în scriere și pronunție a sunetelor: “d-b”, “u-n”, “m-w”; copilul nu poate găsi cuvinte care să rimeze cu un cuvânt dat; imposibilitate în cazul unor copii de a înțelege cuvintele compuse, având tendința de a le înțelege separat.
- În școala generală semnele dislexiei pot manifesta prin: viteza redusă în lectura unui text, lipsa fluenței în lectură, depunerea unui efort vizibil, probleme în exprimarea în scris a unor idei chiar dacă ea este formulată mental, dificultăți în a învăța și de a avea rezultate școlare bune la materiile care impun învățarea de termeni noi, termeni tehnici, scris dezordonat, indescifrabil uneori prin ținerea greșită a stiloului sau pixului în mână, evitarea de a citi cu voce tare, reținere în a se exprima în scris, greutate în a învăța și recunoaște structuri precum prefixe, sufixe, cuvinte de bază.
- Putem să ne gândim la dislexie la adolescenți și adulți când apar greșeli în exprimare și scriere, dificultăți în a face rezumate sau prezentări la școală, când depun efort mai mare pentru a îndeplini sarcini la scriere și lectură, abilitățile de memorare sunt scăzute, vocabularul este sărăcăcios, au dificultăți în a manageria timpul și activitățile.
Disgrafia
Disgrafia este o tulburare specifică de învățare ce afectează abilitățile de scriere. Se poate manifesta prin prezența dificultăților la ortografie, prin scrisul de mână sărăcăcios și prin prezența problemelor atunci când trebuie să-ți pui gândurile pe hârtie.
Deoarece scrisul necesită un set complex de abilități funcționale și de prelucrare a informației, nu este suficient să spui că un elev suferă de disgrafie.
Un elev cu tulburări în exprimarea scrisă va beneficia de adaptări specifice în mediul de învățat, precum și de practică suplimentare de învățare a abilităților cerute pentru a fi un bun scriitor.
Discalculia
Discalculia este o tulburare de dezvoltare specifică ce privește calculul matematic și raționamentul logico-matematic.
Alături de dislexie și disgrafie, care se manifestă prin dificultăți în învățarea cititului și a scrisului ortografic, intră în categoria dificultăților de învățare.
Copiii cu discalculie nu sunt în măsură să utilizeze sau să recunoască cifre, să efectueze calcule simple, de bază dar asta nu înseamnă că au o problemă intelectuală.
Cauzele sunt complexe și adesea legate de mai mulți factori. Unii specialiști consideră că tulburarea de învățare nu este o boală, ci o modalitate specială de prelucrare a informației datorată dezvoltării și funcționării diferite a sistemului nervos central.
Disfuncția neurologică poate fi cauzată de factori nocivi din timpul sarcinii, nașterea prematură, complicațiile din timpul nașterii sau diferite traume și boli care afectează sistemul nervos central în perioada copilăriei mici.
Fiecare este diferit, cu simptome diferite și trebuie susținut să se dezvolte într-un mod personalizat.
Mai multe comportamente avertiza și sugera discalculia. Copilului este greu să învețe mai ales la matematică, să raționeze sau să-și susțină raționamentul, respinge anumite activități școlare, dar și în viața de zi cu zi are dificultăți în a înțelege anumite chestiuni legate de timp și spațiu.
Dificultăți în probleme cotidiene: numărarea banilor sau citirea orei.
Confuzie între semnele matematice: +, -, x și ÷.
Dificultăți în înțelegerea conceptului de timp și estimarea timpului care a trecut, a noțiunii de mai devreme sau mai târziu.
Dificultate în estimarea dimensiunii aproximatice a unui obiect din apropiere sau a unei distanțe.
Incapacitatea de a citi numere alcătuite din mai multe cifre sau repetarea lor în ordine inversă (67 în loc de 76).
Dificultatea în a ține scorul în timpul unui joc.
Terapia neurofeedback
Neurofeedback-ul este o metodă științifică de formare și antrenare a creierului, scopul final fiind atingerea capacității de autoreglare a acesteia. Se bazează pe activitatea electrică a creierului care este afișat prin intermediul EEG.
Terapia neurofeedback poate fii aplicată în:
panică, teamă
anxietate
depresie
migrenă, dureri
nevralgia de trigemen
probleme de atenție
dificultăți de învățare
tulburări de comportament
autism și ADHD
epilepsie
traumă, stres post traumatic
tulburări de somn
terapie de cuplu
adicție
Prin terapia neurofeedback creierul consolidează abilitatea de autoreglare, care se va traduce printr-o funcționare optimă în viața de zi cu zi:
funcționare mai eficientă;
concentrare și creativitate crescută;
funcționare mentală îmbunătățită;
stabilitate emoțională;
performanță maximă.
Terapia biofeedback
Biofeedback-ul este o tehnică de medicină complementară sau alternativă cu ajutorul căreia o persoană se antrenează să-și îmbunătățească starea de sănătate, pe calea controlului voluntar.
În ce constă terapia biofeedback
Devenind o metodă terapeutică, această tehnică învață pacientul cum să-și modifice sau să-și controleze reacțiile fiziologice ale organismului prin schimbarea gândurilor, emoțiilor sau comportamentului. Sunt vizate anumite procese sau funcții ale corpului care, în mod normal, se desfășoară involuntar, precum frecvența cardiacă, presiunea sângelui, tensiunea musculară și temperatura cutanată.
În timpul ședinței, terapeutul aplică senzori electrici pe diferite zone ale corpului pacientului. Scopul este de a-i monitoriza starea fiziologică a organismului, cum ar fi undele cerebrale, frecvența cardiacă, temperatura corpului sau tensiunea musculară.
Aceste informații sunt transpuse prin intermediul semnalului sonor sau luminos intermitent.
Tipuri de biofeedback
Sunt mai multe tipuri de biofeedback frecvent utilizate, în funcție de suferința pacientului și de obiectivele propuse:
Tehnica de biofeedback electromiografic oferă informații asupra tensiunii musculare, ceea ce permite adoptarea unei anumite tehnici de relaxare musculară progresivă sau anumite tehnici vizuale. Pe această cale s-a reușit să se reducă durerea, redoarea matinală și sensibilitatea de la nivelul punctelor sensibile din cadrul fibromialgiei.
Tehnica de biofeedback termic oferă informații referitoare la temperatura tegumentului la nivelul degetelor de la mâini și de la picioare. Sunt atașați senzori care măsoară temperatura mâinilor, în timp ce pacientul încearcă să o crească, deseori prin tehnici de vizualizare sau imaginație ghidată. Atunci când temperatura corpului scade sub influență stresului, se mai recomandă și practicarea unor tehnici de relaxare pentru diminuarea efectelor acestuia. Tehnicile de biofeedback termic ajută la atenuarea sindromului migrenos, dar și a cefaleei la tineri și copii.
Tehnica de măsurare a răspunsului galvanic al pielii, cu ajutorul senzorilor care măsoară activitatea secretoare a glandelor sudoripare din piele, este în măsură să indice gradul de anxietate al pacientului. Astfel, se poate recomanda practicarea unor tehnici de relaxare adecvate.
Tehnica de biofeedback prin modificarea ritmului cardiac, care contribuie la reglarea ritmului cardiac prin îmbunătățirea tensiunii arteriale, a funcției pulmonare, dar și prin atenuarea stresului și anxietății.
Tehnicile de neurofeedback cu înregistrarea activității undelor cerebrale pe electroencefalogramă (EEG) pot fi utile ca metodă terapeutică, în special la copii. Tehnica de EEG neurofeedback, mai ales atunci când se utilizează în combinație cu terapia cognitivă, s-a dovedit că a îmbunătățit scorul comportamental și al inteligenței la copiii cu deficit de atenție prin hiperactivitate nervoasă (attention deficit hyperactivity disorder).
Biofeedback-ul este utilizat pentru a ajuta la gestionarea multor probleme de sănătate fizică și mentală, inclusiv:
Anxietate sau stres
Astm
Tulburare de deficit de atenție / hiperactivitate (ADHD)
Efecte secundare chimioterapice
Durere cronică
Constipație
Incontinență fecală
Incontinență urinară
Bâlbâiala
Fibromialgie
Durere de cap
Tensiune arterială crescută
Sindromul colonului iritabil
Boala Raynaud
Sunete în urechi (tinitus)
Accident vascular cerebral
Tulburarea articulației temporomandibulare (ATM)
Consiliere psihologică (relație centrată pe client)
Probleme legate de managementul vieții
Autocunoaștere
Situații de criză ( boli grave, doliu, pierderi)
Probleme de relație
Stres de durată, anxietate
Conflicte în relațiile parteneriat, de muncă, în familie
Consultul neurologic
Neurologul este medicul care se specializează în tratarea afecțiunilor sistemului nervos.
Medicii care au ca specializare neurologia sunt cei care tratează bolile neurologice sau problemele sistemului nervos.
Simptomele care necesită cel mai adesea serviciile unui medic neurolog sunt:
Probleme de coordonare motorie
Slăbiciunea musculară
Modificare apărută în simțul tactil
Confuzia
Amețeala.
Totodată, medicul neurolog este cel care poate consulta și diagnostica pacienții cu:
crize convulsive (epilepsie);
accident vascular cerebral;
scleroza multiplă;
tulburări neuromusculare (miastenia gravis);
infecții ale sistemului nervos, printre care encefalita, meningita sau abcesele de creier;
afecțiuni neurodegenerative, cum ar fi boala Lou Gehrig și maladia Alzheimer ;
afecțiunile măduvei spinării, inclusiv bolile autoimune și cele inflamatorii;
durere de cap, cum ar fi migrena și cefaleea de tip „cluster”.
boli cerebrovasculare, cum este atacul cerebral (accidentul vascular cerebral);
boli demielinizante ale sistemului nervos central, cum este scleroza multiplă;
infecții ale creierului și ale sistemului nervos periferic;
tulburări motorii, ca de exemplu boala Parkinson;
durere de spate;
tumori pe creier;
neuropatii periferice;
compresie nervoasă (când există presiune pe un nerv periferic);
tremur (mișcări incontrolabile).
Examinarea neurologică
Atunci când pacientul merge la cabinetul neurologului, medicul va discuta cu pacientul despre istoricul medical și despre simptomele sale.
Totodată, medicul neurolog va efectua examinarea neurologică.
În timpul consultului medicul va verifica: statusul de sănătate mintală, vorbirea, vederea, stabilitatea, coordonarea, reflexele și simțurile (recepțiile fiziologice cu ajutorul sistemului senzorial).
Kinetoterapie
Problemele locomotorii, leziunile și mișcările articulare sunt corectate cu ajutorul fizioterapiei.
Examenul diagnostic este efectuat de un specialist (ortoped, reumatolog, neurolog), în timp ce fizioterapeutul stabilește un program individual de exerciții care vizează reducerea durerii și îmbunătățirea modelelor.
În centrul nostru venim în ajutorul pacienților cu consiliere profesională.